Generalul-maior (r) Marin Lungu, cunoscut drept „caporalul la 9 ani” și supranumit de camarazii săi „Marinică” sau „Spiridușul”, a încetat din viață la data de 10 septembrie 2026, la vârsta de 90 de ani. Vestea a fost confirmată de familie. Odată cu el se stinge unul dintre ultimii martori direcți ai celui de-Al Doilea Război Mondial și, poate, cel mai tânăr soldat combatant din întreaga istorie a conflagrației.
Copilăria furată de război
Marin Lungu s-a născut la 21 ianuarie 1936, în satul Neatârnarea, comuna Eschibaba-Stejaru, județul interbelic Tulcea. Rămas fără tată, crescut de mamă, infirmieră la Crucea Roșie și de bunicii materni, viața l-a pus devreme în fața unor hotărâri pe care puțini adulți ar fi trebuit să le ia. După moartea bunicului său, veteran al Primului Război Mondial, băiatul a plecat spre o unitate militară, urmând sfatul acestuia.
La doar 6 ani și 8 luni a fost primit drept „copil de trupă” la Regimentul 40 Infanterie din Medgidia. Un ofițer de informații i-a remarcat memoria ieșită din comun și l-a instruit ca cercetaș. Așa a început, la o vârstă la care alți copii încă se joacă în curtea școlii, o activitate de o gravitate cutremurătoare: trecerea liniilor inamice pentru a aduna informații despre pozițiile și dotarea trupelor germane.
Eroul de 9 ani
După actul de la 23 august 1944, unitatea sa a fost trimisă pe Frontul de Vest, participând la eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei, inclusiv la luptele grele din zona Oarba de Mureș, unde peste 11.000 de militari români și-au pierdut viața. Copilul cercetaș a trecut liniile inamice de zeci de ori, memorând dotările germane cu ajutorul unor bețe de chibrit și pietricele, atunci când nu putea nota nimic pe hârtie.
Pentru faptele sale de curaj, a fost decorat pe front și avansat la gradul de caporal la doar 9 ani, un caz unic în istoria militară românească și, potrivit mai multor surse, în istoria oricărui conflict armat modern.
Capturat de trupele germane în Cehoslovacia, a trecut prin traume greu de imaginat pentru un copil: prizonier într-un lagăr nazist, comportamente umilitoare, boală și epuizare. A fost eliberat, în cele din urmă, de partizani slovaci și de trupele sovietice, și predat Crucii Roșii Internaționale, unde a fost îngrijit de călugărițe catolice, grav bolnav și aproape incapabil să mai vorbească.
O viață dedicată amintirii războiului
După încheierea conflictului, Marin Lungu și-a continuat cariera militară, ajungând, în timp, la gradul de general-maior. Povestea sa a inspirat două romane „Prea mic pentru un război atât de mare” și „Prizonier la nouă ani” și tot atâtea ecranizări, plus documentare realizate de televiziuni din Slovacia și din Franța. A fost decorat nu doar în România, ci și în Cehia, Slovacia, Franța și Rusia, iar povestea sa a fost expusă în muzee din aceste țări ca un caz unic al celui de-Al Doilea Război Mondial.
Un erou ignorat de statul pe care l-a slujit
Dincolo de decorațiuni primite pe front și de recunoaștere internațională, viața generalului Marin Lungu a fost marcată, în ultimele decenii, de o indiferență greu de înțeles din partea statului român. Evacuat din locuința pe care dorea să o cumpere, a ajuns să locuiască într-un apartament social, cu o pensie mult sub costurile stricte de întreținere. A adresat memorii către zeci de demnitari și șapte prim-miniștri, cerând, fără succes deplin, o locuință demnă de statutul său de erou național. Un proiect de lege menit să rezolve această situație a rămas, la un moment dat, nepromulgat.
A vorbit despre toate acestea fără resentimente, dar cu o amărăciune profundă, întrebându-se retoric de ce țara pentru care a luptat de copil, riscându-și viața de zeci de ori, nu i-a oferit niciodată recunoașterea cuvenită cât timp mai avea putere să o primească.
O datorie pe care o avem față de eroii noștri
Moartea generalului Marin Lungu nu trebuie să fie doar un prilej de aducere-aminte, ci și un semnal de alarmă. România încă mai are, din fericire, ultimii martori ai celui de-Al Doilea Război Mondial, iar destinul acestui om arată cât de ușor putem lăsa să se stingă, în tăcere și în lipsuri, oamenii care își pun fără tăgadă viața în pericol pentru țară. Recunoștința nu poate fi doar un discurs rostit la ceremonii sau o decorație acordată post-mortem. Ea trebuie să însemne sprijin real, locuințe decente, pensii demne și grijă constantă, cât timp veteranii mai sunt printre noi.
Aceeași datorie de respect și sprijin trebuie extinsă și la familiile militarilor de astăzi, soți, soții, copii și părinți care duc, la rândul lor, greutatea sacrificiului celor plecați să apere țara. Un stat care respectă cu adevărat armata nu așteaptă funeraliile unui erou pentru a-i recunoaște meritele, ci se îngrijește, din timp, ca niciun militar și nicio familie de militar să nu rămână uitate.
O amintire care rămâne
Dincolo de decorații și de titlul de „cel mai tânăr caporal din istorie”, povestea lui Marin Lungu este, în esență, povestea unui copil al războiului care nu i-a lăsat alegerea unui copil și povestea unui bătrân în căutarea propriei țări care nu i-a oferit, la timp, recunoștința meritată. A supraviețuit acolo unde puțini adulți ar fi rezistat, și a purtat, până la sfârșitul vieții, amintirea acelor ani ca pe o rană niciodată complet vindecată.
Odihnească-se în pace generalul Marin Lungu, un simbol al curajului românesc și o pagină de istorie vie care se închide astăzi!
Amintirea sa ar trebui să rămână, pentru statul român, o obligație morală: aceea de a nu mai lăsa niciodată un erou să fie uitat!
Colonel (r) ROȘU Adina
