Sunt puține destine care ilustrează atât de limpede drumul de la obârșia modestă la jertfa supremă pentru țară precum cel al generalului David Praporgescu. Fiu de plugar, ajuns prin muncă, disciplină și curaj în fruntea unui corp de armată, el rămâne unul dintre chipurile cele mai pilduitoare ale Primului Război Mondial românesc.
Începuturile
David Praporgescu s-a născut la 13 decembrie 1865, la Turnu-Măgurele, al treilea copil al familiei lui Pascu Praporgescu. Tradiția locală leagă numele familiei de un străbunic care fusese „praporgic” — purtător de steag — în oastea lui Preda Buzescu, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul.
A urmat școala primară și câteva clase de liceu în orașul natal, apoi a devenit bursier al Școlii Normale din București, pregătindu-se inițial pentru cariera de învățător, pe care a și practicat-o scurtă vreme în satul Lița. Chemarea armelor s-a dovedit însă mai puternică: în 1885 s-a înrolat voluntar în Regimentul 11 Călărași din Botoșani, iar trei ani mai târziu, ca sergent, a susținut examenul de admitere la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București — pe care a absolvit-o primul din o sută de candidați. A urmat apoi Școala de Cavalerie de la Saumur, în Franța, și Școala Superioară de Război, temelii solide ale unei cariere militare construite treptat, până la gradul de general de brigadă, la care a fost înaintat la 1 aprilie 1916.
Anii de război
Intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, l-a găsit pe Praporgescu la comanda Brigăzii 2 Călărași, cu garnizoana la Roman. În scurt timp a primit misiunea de a organiza și comanda nou-înființata Divizie 20 Infanterie, aflată sub Armata 1. Când situația de pe Valea Oltului a devenit critică, el a preluat comanda „Detașamentului Lotru” și, ulterior, a Corpului 1 Armată, moștenind o poziție aproape disperată de la înaintașul său.
Cu energie și hotărâre, generalul a reorganizat apărarea românească din defileul Oltului, a repus ordine în unitățile amestecate de luptele precedente și a reușit să refacă moralul trupelor. Sub comanda lui, soldații români au respins cu îndârjire ofensiva Corpului Alpin german, reușind chiar să înainteze pe alocuri în pozițiile inamice — un succes plătit, însă, cu prețul unor pierderi grele.
Jertfa de la Munții Coți
Poziții românești în Munții Coți / Valea Oltului, toamna anului 1916
La 13 octombrie 1916 (30 septembrie, pe stil vechi), generalul Praporgescu a urcat, însoțit de ofițerii săi, spre pozițiile apărate de Regimentul 2 Infanterie în Munții Coți, dorind să discute cu militarii și să le întărească moralul după luptele grele din zilele precedente. În timp ce se afla printre soldați, un obuz a explodat în apropiere, lovind o stâncă. Deși ofițerii îi strigaseră să se culce la pământ, generalul a rămas în picioare — a întrebat mai întâi dacă este cineva rănit, și abia apoi s-a prăbușit, lovit mortal de o schijă. A murit puțin mai târziu, în urma unei hemoragii interne, ultimele sale cuvinte către militari fiind: „Nu slăbiți credința, a noastră este izbânda!”
A fost înmormântat trei zile mai târziu la cimitirul Bellu din București, în prezența ministrului de război, a reprezentanților Marelui Cartier General și a numeroși militari și localnici. Istoricul Constantin Kirițescu avea să-l descrie drept „un soldat de elită, cu frumoase însușiri sufletești și profesionale.”
Memoria unui erou
Pentru faptele sale din campania anului 1916, generalul David Praporgescu a fost decorat post-mortem, în 1927, cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. În timpul vieții primise, printre altele, Ordinul „Steaua României” și Ordinul „Coroana României”.
Astăzi, numele său este purtat de străzi și instituții din întreaga țară, între care Colegiul Tehnic „General David Praporgescu” din orașul său natal, Turnu-Măgurele, unde casa în care s-a născut a fost transformată în muzeu.
Povestea generalului Praporgescu este, în esență, povestea unui om care a ales, în clipa hotărâtoare, să rămână alături de soldații săi mai degrabă decât să se pună la adăpost — o alegere care i-a fost, deopotrivă, faptă de eroism și cauză a morții. La peste un secol de la jertfa sa, chipul lui rămâne un reper de datorie și demnitate pentru toți cei care privesc spre trecutul de sacrificiu al armatei române.
Colonel (r) ROȘU Adina
