Viața de jurnalist, vazută de telespectator, auditor sau cititor, este fascinantă. Mai mult decât atât, jurnalistul este invidiat de privitor sau ascultător că este persoană publică, și i se ridică „stauie” sau, după caz, (în funcție de neuronii care îi funcționează cititorului, telespectatorului etc.), sau este pur și simplu înjurat și pus la zidul infamiei. Dintr-un motiv simplu: jurnalistul nu este „vuvuzela” ideilor lui de „comunicator” plătit sau nu de partidele politice, sau de ființa complexată de tot și de toate. Un lucru nu îl înțelege „spectatorul” jurnalistului judecat de el. Jurnalistul este și el om cu necazurile și bucuriile lui, cu satisfacții și dezamăgiri. Are familie și copii. Are necazuri și satisfacții. Este OM și nimic mai mult. Faptul că îi zambeste privitorului din fața ecranului, de multe ori, este obligație, este regie… Nimeni nu știe ce este în sufletul lui, cât de hărțuit este de nimicuri cu chip de om, de oligarhi de presă care nu le dau salarii de luni de zile… După ce termină de prezentat știrile (mă refer la jurnaliștii tv că sunt vizibili, în timp ce oamenii de presă de radio sau media scrisă nu sunt văzuți), aceștia merg acasă purtând pe umărul și în sufletul lor, necazurile telespectatorilor, auditorilor și cititorilor, dar și necazurile și nemulțumirile lor.
Este ușor să judeci un jurnalist numai pentru că „este persoană publică”… Dar uiți voit sau nu, că el nu este robot să îl „încarci” cu necazurile lumii sau ale lui, fără să lase urme…
Sunt jurnaliști în România neplătiți de luni bune, sunt jurnaliști folosiți de moguli în interesul lor… Dar ei rămân jurnaliști. Indiferent că sunt judecați aspru de auditorii sau cititorii lor.
Ieri, îmi spuneau doi colegi cu nume sonore în presa centrală că nu au fost plătiți de moguli de peste 8 luni. Și trăiesc din salariul partenerului de viață. Și, cu toate acestea, zâmbesc în spatele micului ecran pentru ca niște „Nilă al lui Moromete” să îi invidieze sau să îi injure…
